Dimineața în care munții Himalaya s-au văzut pentru prima data după 30 de ani din India. Cum arată India din perspectiva unei românce
Reading Time: 3 minutesO după-amiază frumoasă la o terasă din care se vedea plaja satului Arambol, Goa, India. O bere și o conversație cu un localnic, un antreprenor indian tânăr, școlit în Europa, pe care îl intreb “Auzi, eu am o dilemă. În New Dehli oamenii văd vreodată soarele?”. Indianul a bufnit în râs și m-a întrabat “Cum adică? De unde ți-a venit asta?”.
Ideea asta mi-a venit în aeroportul din New Delhi, stând la o cafenea și uitându-mă pe geam la avioanele parcate și la un aer gri, îmbâscit, cețos care acoperea cerul, stâlpii de iluminat, și care aducea o atmosferă de zici că ajunsesem în mijlocul unui joc post-apocaliptic, pe care îl joacă prietenul meu de regulă. În momentul acela am avut acest gând îngrozitor de trist că într-o zi planeta noastră ar putea fi așa, un loc în care nu se vede soarele, nu există nimic verde căci nu bate soarele și totul este industrial, gri, trist și apăsător. Mi-am dat seama că nu îmi doresc să ajung sa trăiesc într-un asemenea loc. Am aflat de la indianul antreprenor că aparent se vede soarele în New Delhi, a zis că îmi garantează pentru că trăise în oraș câțiva ani.
Asta a fost prima mea impresie despre India, ăsta a fost primul cuvânt pe care l-am învățat în India, haze (un fenomen meteo cauzat printre altele și de poluare). Dacă în satul frumos de la mare care se află în apropierea unei jungle poți zice că respiri, este foarte greu să zici asta despre marile aglomerări urbane din India. În afară de oceanul de mirosuri creat de mirodenii și bețigașe parfumate, care îți dau acel miros inconfundabil al Indiei, din păcate simți și poluarea. Sunt milioane de scootere, ricșe, mașini care merg printre vaci, câini, pisici, porci și pietoni. Iar indienii nu sunt puțini deloc. Pentru un european este un șoc să vezi constant atât de mulți oameni, în magazine, pe stradă, la bancă, în aeroport. Practic oriunde întorci capul există câțiva oameni, niciodată unul singur. Șocul îl ai când trebuie să aștepți în “trafic” să treci pe jos un pod peste un râu.
India este țara contrastelor puternice, de la culori, la oameni, tradiții, arhitectură, practici religioase și temple. Este țara de care fie te îndrăgostești sau în care nu îți mai dorești să calci a doua oară. Are culoarea, mirosul, sunetele ei specifice. De un lucru însă sigur nu ai cum să scapi în India, de spiritualitatea ei care se regăsește la fiecare colț de stradă, în fața fiecărei case bogate sau dărăpănate, în fiecare Ashram și templu, în ochii cerșetorilor care vin și îți cer un bănuț, ai copiilor care încearcă să îți vândă ceva, al celor care prepară un ceai masala sau al celor care cântă în temple. Sunt ghidați de o filosofie de viață care îi învață să își accepte locul în lumea asta, oricare ar fi el și să își trăiască viața căutând să își înțeleagă adevărata natură și să atingă iluminarea, pentru că asta înseamnă că atunci când vor muri nu vor fi nevoiți să se mai întoarcă în existența asta. Și din acest motiv indienii sunt un popor care trăiesc cu inima la vedere.
Mi-am dorit să văd munții Himalaya când am ajuns în nordul țării, în Rishikesh, dar am reușit doar din avion. Mi-am dorit să văd soarele în New Delhi, dar am reușit să văd doar un răsărit superb la ieșirea din oraș dintr-un taxi care gonea spre Taj Mahal. Mă bucur mult (chiar dacă poate suna ciudat în context de pandemie) că oamenii din nordul Indiei pot vedea zilele astea munții, iar cei din New Delhi au șansa să își amintească exact cât de albastru este cerul.
